granita dintre virtual si real...

......sau, unde dai si unde crapa.

Se pare ca atunci cand omu' e prost, e prost. Si toti avem asemenea momente. Eu am avut azi doua! Hmmm...nu ma pune intr-o lumina foarte buna asta, insa asa a fost si, ca de obicei, dupa ce iti dai seama ca ai fost asa, te macina. Fie sunt eu prea putin constienta de faptul ca ceea ce scriu si ceea ce fac cu conturile online personale, poate sa fie inteles altfel de fiecare om care citeste si variantele lor de interpretare sa nu aiba nimic de-a face cu ce am gandit eu in acel moment, fie sunt ceilalti prea nesiguri si asteapta din partea tuturor cate un cutit in spate sau critici in orice moment...Ceea ce ar fi mai nasol decat prima varianta.

In fine, am ajuns la concluzia ca ar trebui sa nu ma mai exprim atat de liber in spatiul virtual, pentru ca cei din jurul meu (ca si mine de multe ori) cauta sa se regaseasca in ceea ce scriu eu aici si prin alte parti si trag concluzii. Am simtit pe pielea mea ca persoane care nu ar fi trebuit sa interpreteze in niciun fel anumite mesaje, au facut acest lucru... si am fost socata cand am constientizat ca un status, o chestie trantita la plesneala, poate sa strice o relatie reala. Ma intreb cu groaza: oare cate persoane s-or mai fi simtit vizate de statusurile, de starile si de postarile mele de-a lungul timpului, desi nu ar fi trebuit? Si oare cate dintre privirile taioase sau gesturile rautacioase care mi se pareau inexplicabile, mi le-am atras singura prin inconstienta mea virtuala?

De foarte multe ori, pentru mine mediul online este ca un jurnal de emotii si experiente la care vreau sa primesc raspuns de la ceialti. Si atat. Chiar nu m-am gandit pana azi ca imi poate afecta direct viata si relatiile reale! Pana acum priveam twitterul, facebookul si blogul ca pe niste jocuri, unde fac experimente ca sa vad la ce rezoneaza lumea. Probabil ca sunt cam superficiala si naiva cand cred ca se intelege de la sine ca ceea ce scriu este indreptat spre mine, vine din interior si daca arunc cu noroi, arunc, de fapt, in mine.

Uitandu-ma la profilul meu de facebook, mi-am imaginat ca nu ma cunosc si m-am gandit ce concluzii as putea sa trag. Nu sunt concluziile pe care mi le-as fi dorit. Eu daca postez un anunt cu un job, o fac pentru ca tocmai am vorbit cu o prietena care isi cauta de lucru, iar ceilalti, in afara de ea, pot crede ca eu am aplicat sau ca as vrea sa aplic. Daca sunt nervoasa ca mi s-a spart o teava in casa si postez un Fuck you! pe facebook, ar trebui sa iau in calcul ca toata lumea care considera ca m-a suparat cu ceva in acea perioada crede ca ii e adresata...nu? E prea obositor pentru mine. Cred ca voi lua o pauza de facebook.
     

concediu

Da, am fost. Si a fost relaxant. E adevarat ca m-am obisnuit greu sa nu ma mai gandesc la nimic in afara de ce voi face in urmatoarea jumatate de ora, insa m-a ajutat ca nu am avut nici internet, nici semnal la telefon si nici macar cu masina nu am mers- cu tenu', ca pe vremuri. :)

Printre aventurile din ultima saptamana:
Am mers pe jos vreo 5 km cu trollerul (de 20kg) dupa noi ca sa ajungem la hotelul care era in mijlocul padurii si pe fiecare perete din interior scria sa nu intram in padure nici ziua nici noaptea pentru ca ne papa ursii- motiv pentru care primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns acolo a fost sa ne plimbam putin :)).
A doua zi ne-am dus (prin padure) la cabana Diham unde am baut cel mai bun ceai din lume si ne-am intors pe un alt drum forestier decat cel pe care veniseram. Cum eram cam dezorientati, un caine imens de la cabana s-a gandit sa isi faca pomana cu noi si sa ne arate drumul. Atat de bine stia toate gropile, toate baltile si toate cracile cazute pe drum, incat la un moment dat mergeam fix pe urmele lui cu o incredere totala. A fost foarte draguta plimbarea si a fost si mai frumos ca dupa ce ne-a adus la drumul asfaltat, cainele a venit la noi si ne-a impins cu capul lui mare sa il mangaiem iar dupa aceea a disparut in padure si s-a intors la cabana. Am mers pe munte in ziua aceea de la 10 dimineata la 4 dupa amiaza si mai mergeam daca nu se intuneca. 
A treia aventura a fost la Babele. Am urcat cu telecabina- o adevarata aventura in sine mai ales intrucat am intrat in nori la jumatatea drumului si asa am ramas pana am coborat. Am ajuns sus, am coborat din telecabina si surpriza: blank! Nu vedeai la 2 metri in fata din cauza norilor. Erau efectiv atat de densi incat aveai impresia ca sunt compacti ca un zid. Am gasit babele, care m-au cam dezamagit, pentru ca in mintea mea erau asa ceva imens, impunator...insa, in realitate, nimic de genul. Apoi, am vrut sa vedeam si sfinxul. Dar evident ca ne-am invartit in jurul lui vreo ora inainte sa ne intalnim cu cineva care sa ne spuna ca se afla doar la vreo 10 metri de locul unde eram noi, adica langa noi...insa cum sa il gasim daca totul era alb si nu vedeam nimic?? In final l-am gasit. Ne-am dus sa bem un ceai cald la cabana pentru ca drumul lung pana la sfinx a fost obositor si eram demoralizati de faptul ca orbecaiam pe acolo fara sa putem vedeam peisajul. Cand am iesit din cabana, supriza numarul 2! Norii coborasera si peisajul era superb! Dupa ce mai mult de ora ne-am chinuit pe acolo, acum cand trebuia sa plecam se facuse senin, era soare si am vazut si noi, cu stupoare, cat de aproape erau babele de sfinx! :))

 M-am chinuit 15 minute sa coc un titlu pentru ce urmeaza sa scriu si nu am putut. in consecinta, il las asa. cine spune ca trebuie sa pun titlu la postarile de pe blogul meu?

ei bine, m-am hotarat sa nu mai pun nici majuscule la inceputul propozitiilor. si nu o voi face. de fapt, nici nu voi mai scrie articolul pe care aveam de gand sa il scriu. pentru ca nu mai am chef.

maybe next time.

toamna

Citeam articolele pe care le-am scris ultima oara pe blog si constatam ca, desi nu am mai scris nimic de 7 luni, ma simt la fel. Tot goala pe dinauntru si dezorientata. De fapt, daca stau sa ma gandesc ma simt mai goala si mai dezorientata si ma intreb in fiecare zi "asta e tot?"... "ASTA va fi tot?". Nu am timp sa ma gandesc la lucrurile care imi plac si nu mai pot simti multe dintre emotiile (zilnice) pe care inainte le traiam atat de intens. Parca m-au anesteziat grijile cotidiene si nu ma mai pot trezi din anestezia asta. Nu imi mai trezesc nicio emotie filmele, muzica, fotografiile.

Pana unde va ajunge oare starea asta? De fapt, nici nu vreau sa aflu. Ma intreb doar daca este normal. Unii ar numi starea asta echilibru emotional...daca asta este, prefer dezechilibrul. Vreau sa imi vina sa rad, sa plang, sa tip, sa aplaud... nu imi vine. Abia am reusit sa imi fac curaj sa scriu cateva randuri, simtindu-ma total lipsita de inspiratie. Mereu.

Am trecut de 10 evenimente importante la care ma gandeam de mult timp. A fost greu, au fost multe situatii care mi-ar fi putut starni reactii intense. Si nimic.

O sa imi iau concediu si o sa ma fortez sa ma simt bine...alta solutie nu gasesc in momentul asta. Stiu. Pare ridicol...insa va fi primul meu concediu de anul acesta. Poate ma dezechilibreaza la loc, sa ma pot bucura si eu de viata iar. :)