And I’d die for the truth

La fiecare inceput de an am cate o cadere. Din veselia si rasfatul concediului de iarna revin cu bateriile incarcate, care apoi incep sa se descarce, incet, incet. Realitatea cotidiana nu mai pare a fi in trend cu "la vita e bella". Zilele nu mai incep la ora 12:00. Noptine nu se mai termina in artificii. Langa mine nu mai sunt doar oamenii pe care mi-i aleg.

Poate caderea se intampla pentru ca sfarsesc fiecare an cu o gramada de promisiuni si dorinte pentru anul care vine si as vrea sa le indeplinesc pe toate in prima zi a noului an, daca s-ar putea!

Ma simt de parca in creierul meu ar fi o rotita care de la o vreme a prins o viteza mult prea mare pentru posibilitatile mele fizice de a-i face fata...si cel mai greu se dovedeste a fi sa ii pun frana, nu sa o accelerez. E ca pe schiuri- mai greu sa incetinesti decat sa aluneci pe partie. Mi se pare ca timpul trece prea repede, ca lucrurile pe care le fac sunt prea putine si mi-as dori ca ziua sa aiba 60 de ore! Dar din pacate si din cele 12, imi raman pentru mine, efectiv, cel mult doua. Si ce fac eu cu ele? Le folosesc pentru a mai gasi cateva ceva care trebuie facut in viata mea si pe care trebuie sa il incep de maine! Numai ca "maine" este inamicul meu si nu ma ajuta...sau poate imi e cel mai bun prieten cand ca imi da cate una in crestetul capului in fiecare dimineata in timp ce imi gandesc programul pe acea zi, si imi spune: "Guess what little lady? Rome wasn't built in a day!"

Deci toata graba asta a mea de a face multe si mari intr-un timp foarte scurt nu e realista si nici productiva (am impresia), insa sunt ca un dependent de narcotice, care desi stie ca nu e bine ce face nu se poate opri. Eu nu ma pot opri din a-mi face planuri si din a incerca sa le realizez imediat dupa ce le-am gandit. Partea cea mai dura este ca mi se pare ca in timp ce le gandesc, planurile mele deja prind contur si devin palpabile iar cand imi dau seama ca pana a le "palpa" mai e cale lunga, ma enervez ingrozitor si simt din nou ca stau pe loc. Combinatia dintre acest cerc vicios si creierul meu, care este un fel de cutia pandorei din care nu stii ce idee va rasari in urmatoarea secunda, nu e buna. Incerc sa gasesc un echilibru, insa e asa greu sa apas frana! si nici nu sunt sigura ca vreau asta.

Astazi, Elise, la cei 4 ani ai ei, imi raspunde cand ii spun ca nu tot ce isi imagineaza ea e posibil: "Dar eu vreau sa schimb lumea!". Eu i-am replicat sa astepte pana va fi mai mare, pentru ca este mica acum iar lumea e foarte mare. S-ar parea ca nu am convins-o pentru ca mi-a spus: "Cat de mare? De ce sa astept pana ma fac mare? Eu am ACUM o gramada de idei!" Atunci mi-am dat seama ca nu am cum sa o conving pentru ca si eu gandesc la fel ca ea ...